marți, 19 iulie 2011

Nimic

un zambet, o aparentza... multe idei ascunse sub o privire fara sens, si totusi ochii nu

mint. stii ca esti mintit, dar tot nu stii adevarul. asculti o simpla melodie, sa auzi inca

o parere despre ceva care tie tzi-ar parea o idee interesanta, te pierzi si te ratacesti in

gandurile tale, habar nu aveai ca stiai atat de multe.. sau atat de putine, esti sigur ca

sunt lucruri pe care nu le vei face niciodata.. si totusi intr-o situatie de disperare.. ce

alegi? viata sau principiul. idei curg in continoare intr-o fractiune de secunda care pare

cu adevarat o eternitate, calculezi in toate modurile posibile si ajungi la concluzia ca e

mai bine sa reactionezi instinctiv, dar daca ratiunea castiga? esti in continoare prins in

aceeasi fractiune de secuna si speri sa apara ceva exterior sa te ia de acolo si rasufli

linistit ca totul s-a terminat. Wrong! nu se termina, vine urmatoarea ... doar ca pentru

simplu fapt ca a fost moment de disperare ai reusit sa traiesti cu adevart clipa si sa

cauti solutia buna strict pentru prezent, fara a mai privi in perspectiva si sa te gandesti

daca merita efortul si ce va fi mai departe. e pur un instinct uman de a supravietui si

vrei inapoi la ce ai fost, cat de rau era... macar e familiar. cand de fapt ... drumul e in

fata si trebuie mers inainte.

Falsa politete

oamenii au tendinta de a avea bun simt doar cand se cunosc, pe parcursul relatiei de orice

natura interumana este ea, bunul simt, manierele ... se pierd. de ce oamenii considera ca

daca il cunosti pe om si iti permiti mai multe nu mai depui efort sa arati un oarecare

respect (pat facut .. ma rog lucruri de genul) si considera mai special pe unul nou. Cred

ca ideea asta vine de la falsitatea oamenilor la inceput. E vorba de perioada aceea in care

omul arata altuia cine ar vrea de fapt sa fie, nu cine e el de fapt. Cata ipocrizie, dar

din pacat suntem prea multi care facem asta chiar fara sa ne dam seama. Sunt sigura ca cine

imi va auzi vorbele astea va spune: Ah, eu nu sunt asa, dar sunt altii... :) Intr-un final

cred ca noua oamenilor ne e frica sa spunem defectul sau ceva rau de noi de frika ca ne

punem singuri intr-o lumina negativa, pe cand ceea ce este interesant este ca faza ne-ar

pune intr-una pozitiva de fapt.

fericire

imi place atat de mult fericirea incat o caut in cele mai mici si cele mai mari lucruri. in

fond nu conteaza unde o caut, ca e in mine, e in tine sau in cafeaua de dimineatza, ea e

acolo mereu, oriunde ma uit. Cred ca asta suna a o mica dependenta de fericire. e un

sentiment atat de complex incat simt ca as putea vorbi o viata despre asta sau despre

fractiunile de secunda ce imi taie rasuflarea, totodata nu as vorbi despre asta si as

tine-o acolo ascunsa undeva in adancul aduncurilor, undeva departe inclusiv de vocea mea

interioara. este formidabil ca sunt capabila de asemenea emotii.